De David Israel • 9 noiembrie 2026

Ierusalim, 9 noiembrie 2026 (TPS-IL) — Oricine a băgat în buzunar o scoică de pe o plajă sau a adus acasă o piatră dintr-o drumeție cunoaște senzația: obiectul în sine este obișnuit, dar păstrează un moment, un loc sau o persoană. Un nou studiu al Universității din Tel Aviv sugerează că acest obicei este mult mai vechi decât magazinele de suveniruri. Este posibil ca el să dateze de aproximativ o jumătate de milion de ani și s-ar putea să fi contribuit la modelarea modului în care a evoluat mintea umană.

Studiul, publicat în revista Evolutionary Anthropology, a fost condus de dr. Yoav Ram de la Școala de Zoologie din cadrul Facultății de Științe ale Vieții Wise, împreună cu prof. Ran Barkai și dr. Ella Assaf de la Departamentul de Arheologie din cadrul Facultății de Științe Umaniste Entin. Aceștia au colaborat cu prof. Liad Mudrik de la Școala de Științe Psihologice și cu dr. Bar Efrati de la Universitatea Oxford. Lucrarea se bazează pe arheologie, teoria evoluționistă, psihologie și neuroștiințe.

Cercetătorii se concentrează pe obiectele pe care oamenii timpurii le colectau, le transportau și le păstrau, deși nu aveau nicio funcție practică aparentă. Ei susțin ipoteza că astfel de obiecte serveau drept amintiri personale, readucându-le aminte proprietarilor lor de locurile vizitate sau de experiențele trăite.

Mai multe exemple provin din situri preistorice din Israel. La Peștera Qesem, în apropierea orașului Kafr Qasim din Israel, au fost găsite pietricele mici și colorate, aduse din diverse locații, fără nicio utilizare practică identificată. În Valea Sakhnin, în Galileea de Jos, cercetătorii au descoperit topoare de mână cioplite din cremene ce conținea fosile sau caracteristici geologice neobișnuite. La unele dintre ele, aceste particularități au fost păstrate în mod deliberat în centrul pietrei, unde puteau fi văzute și atinse.

La kibuțul Revadim din sudul Israelului, la Jaljulia, lângă Kfar Saba, și la Peștera Qesem, echipa a găsit unelte vechi din cremene care au fost colectate după ce timpul le alterase suprafețele. Unele au fost reascuțite, dar majoritatea și-au păstrat suprafețele originale și urmele de prelucrare anterioară. Cercetătorii sugerează că aspectul învechit ar fi putut fi el însuși prețuit, deoarece, într-un fel, spunea povestea obiectului.

Conform ipotezei, un obiect adus dintr-un anumit loc ar fi putut declanșa amintirea unei experiențe personale. Aspectul și textura sa ar fi putut, de asemenea, să-l ajute pe un posesor să facă distincția între un eveniment pe care îl trăise și unul despre care doar auzise sau pe care și-l imaginase.

Deoarece o amintire este privată și portabilă, ea putea fi arătată și altora, oferind potențial credibilitate unei relatări personale. Acest lucru contează în societățile umane, unde rememorarea întâlnirilor, alianțelor, darurilor, obligațiilor reciproce și drepturilor legate de teritoriu este esențială. O memorie personală de încredere poate susține cooperarea, menține relațiile și construi încrederea.

De-a lungul multor generații, sugerează autorii, obiectele-amintire ar fi putut spori presiunea evolutivă asupra mecanismelor cerebrale care evaluează sursa și fiabilitatea unei amintiri. Cu alte cuvinte, cultura materială și neurobiologia s-ar fi putut influența reciproc, contribuind la evoluția memoriei autobiografice: abilitatea de a împleti experiențele personale într-o poveste continuă de viață care stă la baza sentimentului nostru de sine.

Prof. Barkai leagă acest moment de schimbările de mediu. „Dispariția animalelor mari, în special a elefanților, a cerut oamenilor timpurii să dezvolte noi metode de vânătoare și să se familiarizeze cu terenuri de vânătoare locuite de animale precum cerbii lopătari și bovinele sălbatice”, a explicat el. „Obiectele luate din aceste locuri i-ar fi putut ajuta să mențină o legătură personală cu locurile care aveau să le asigure de acum înainte subzistența”.

Autorii subliniază cu atenție că aceasta este o ipoteză, nu o dovadă că fiecare piatră neobișnuită a fost o amintire. Totuși, ei notează că obiectele legate de memorie i-au însoțit pe oameni de acum o jumătate de milion de ani până în prezent, ceea ce face rezonabil să se presupună că acest comportament a avut o semnificație și a influențat evoluția umană.

Dr. Ram a rezumat ideea: „Când oamenii timpurii aduceau înapoi în peștera lor o piatră colorată sau o unealtă veche găsită în peisaj, acel obiect i-ar fi putut ajuta să-și amintească un eveniment sau o întâlnire semnificativă pentru tot restul vieții”. În acest mod, a spus el, obiectele-amintire ar fi putut deveni un fel de „dispozitiv de memorie extern”, susținând evoluția mecanismelor cerebrale din spatele memoriei autobiografice, o trăsătură atât de caracteristică oamenilor și atât de importantă în modelarea identității.

Data viitoare când o piatră netedă ajunge pe pervazul ferestrei dumneavoastră, s-ar putea să fie ecoul unui instinct uman foarte vechi.