Chiar înainte de a porni în marșul beretei pentru Cursul de Instructori de Parașutism, o prind pe Amit pentru o discuție. La prima vedere, ea arată ca toți prietenii și prietenele ei – emoționată, nerăbdătoare să înceapă și apoi să aibă în sfârșit bereta „roșie” pe umăr. Dar bereta pe care urmează să o primească este deja bine purtată și poartă un stagiu greu de descris în cuvinte.
„Aceasta este bereta fratelui meu, sergent-major Liab Alloush, a cărui memorie este binecuvântată, care este cel mai bun prieten al meu și mereu cu mine, chiar dacă nu fizic”, începe Amit. Bereta „roșie” a așteptat-o timp de doi ani în cutia albastră a echipamentului său personal și va fi scoasă special la sfârșitul marșului, când părinții lor vor păși în față – pentru a o așeza pe capul ei.

Este suficient să vezi lumina din ochii ei când vorbește despre Liab pentru a înțelege cât de apropiați au fost. „Între noi este o diferență de aproape 5 ani, dar asta nu a contat niciodată”, își amintește ea cu un zâmbet, „când eram mici, camerele noastre erau alăturate, despărțite doar de un perete din gips-carton. Așa că, pentru a vorbi unul cu celălalt, ne-am creat propriul limbaj special – o bătaie înseamnă «ce faci?», două înseamnă «e bine» și trei înseamnă «ce faci?»”
De-a lungul anilor, bătăile în perete au fost înlocuite de mesaje, apeluri regulate și ieșiri împreună – chiar și atunci când el s-a înrolat pentru un serviciu foarte intensiv în Echipa 100 de elită a unității Duvdevan. „El a trăit în lumea cea mai aglomerată posibilă”, spune ji, „și totuși, avea o regulă de fier când se întorcea acasă: vineri seara este timp pentru familie, iar sâmbătă dimineața este timp pentru frați – doar al nostru”.
Amit și Liab în copilărie
Liab a făcut ca poveștile, echipa și atmosfera din serviciul său să devină o parte din casă, ceva ce a influențat-o și pe sora lui mai mică, care a visat la început să se înroleze în Oketz. „Este o lume care m-a interesat întotdeauna, iar Liab a știut asta”, descrie ji cu tristețe, „deja căzusem de acord să ne antrenăm împreună, că el mă va ajuta să mă pregătesc pentru selecții”.
Dar nu a apucat să își îndeplinească promisiunea. Pe 7 octombrie, Liab a fost chemat de urgență din sud, la fel ca tatăl său. Familia a intrat în stare de așteptare: „Îi trimiteam mesaje, vedeam doar un singur bifa și mă panicham. Am redat o înregistrare veche în care îmi spunea: «Amit, totul este bine, nu mi se va întâmpla nimic». Îmi spuneam că acesta este Liab și că el este cel mai puternic care există”.
Această certitudine s-a sfărâmat pe 17 decembrie 2023. „În acea zi, pe la ora șapte seara, mama mea era în mijlocul unei schimburi ca ofițer de נפגעים ( casualties ) în rezervă, iar eu eram sus la telefon cu o prietenă”, reconstruiește ea, „am coborât să o ajut cu ceva la computer și nu știu de ce, dintr-o dată mi-a venit întrebarea: «Dacă vreau să mă înrolez într-un rol de luptă, nu trebuie să îmi semnați pentru asta, nu?» Mama mi-a răspuns că nu există niciun motiv să semneze, și cu asta am terminat”.

Câteva momente mai târziu s-au auzit bătăi în ușa principală. În casa lor, aproape nimeni nu intră pe acolo, toată lumea știe să vină pe intrarea din spate. „M-am apropiat, m-am uitat prin vizor și i-am văzut pe soldați. Prin minte mi-a trecut imediat gândul «nu, nu, nu». Orice copil din Statul Israel știe ce înseamnă asta. M-am uitat la mama și i-am spus că Liab a murit”.
Minutele de după au devenit un amestec imposibil de negare și funcționare. „Mama a căzut pe podea, a început să plângă și a încercat să îi scoată din casă. Eu eram în șoc. I-am întrebat «bine, vreți ceva?» și m-am dus la frigider să le ofer de băut. Creierul meu a refuzat să înțeleagă”.
Liab, a cărui memorie este binecuvântată, a căzut în timpul unui atac al unității Duvdevan în inima orașului Khan Yunis. În bătălie au căzut alături de el și sergentul-major (în rez.) Eitan Naeh, a cărui memorie este binecuvântată, luptător în unitate, și sergentul-major (în rez.) Tal Filiba, a cărui memorie este binecuvântată, luptător în Yahalom. Dar în momentul veștii, detaliile operaționale nu mai contează cu adevărat. Dintr-o dată, lumea ei, care până atunci includea studii, selecții și vise de serviciu, a fost sfâșiată în două direcții opuse: „Pe de o parte, am devenit o fetiță care încearcă să nege toate problemele. Iar pe de altă parte, am îmbătrânit cu 30 de ani”.
„În acea noapte, chiar înainte de înmormântare, familiei i s-a permis să își ia rămas-bun de la Liab, iar eu am vrut să fiu singură cu el”, povestește ea. „Am intrat ca în toate datele în care îl trezeam devreme pentru că trebuia să plec la școală și voiam să-i spun la revedere. El zăcea cu gura deschisă într-un mod amuzant, de parcă ar fi dormit, și eram sigură că imediat se va trezi. I-am spus «Liab, trezește-te». Și el nu s-a trezit”.
„În cele din urmă, am rămas cu doi părinți cărora li s-a distrus lumea și cu o soră care încearcă să înțeleagă cum ar trebui să continue”, încearcă ji să găsească cuvinte pentru sentimente, „la început am fost extrem de furioasă – pe Dumnezeu, pe armată, pe părinții mei, care ne-au educat să intrăm mereu cu capul înainte. Cum l-au lăsat să înainteze în atac în Gaza, să fie în Echipa 100, în avangardă? Cum ar trebui eu, Amit, să țin familia acum singură pe cont propriu?”
Acel rămas-bun, pe cât de de neînțeles a fost, a devenit pentru ea și o ancoră semnificativă. „I-am spus lui Liab: «Totul este bine, eu voi avea grijă de părinți. Tu odihnește-te. Ai făcut destul, mult mai mult decât destul. Mă voi descurca, te iubesc». M-a salvat să-l văd. Să văd că fața lui frumoasă a fost păstrată. A fost multă alinare în asta”.

După șiva și pomenirea de treizeci de zile, Amit trebuia să decidă încotro va continua. Ea îi înțelegea pe părinții ei care nu s-au grăbit să o încurajeze să aleagă lupta, dar nu era dispusă să renunțe la capitolul care fusese atât de semnificativ pentru fratele ei. Și astfel, a ajuns la cel mai combativ rol pe care îl putea avea – instructor de parașutism.
Pentru întreaga familie Alloush, prima oară când Amit a purtat uniforma a fost aproape imposibil de suportat. „Nu am putut să mă uit în oglindă”, recunoaște ea, „din ziua în care Liab a căzut, amintirea mea a fost că uniforma este un lucru greu, un semn al dezastrului – și apoi au devenit tocmai un lucru bun, o onoare”.
Printr-o coincidență cutremurătoare, luna înrolării ei a fost și luna zilei de naștere și a pomenirii lui Liab, a cărui memorie este binecuvântată, el căzând cu zece zile înainte de a împlini 22 de ani. Dar în familia Alloush, aceste date nu sunt ceremonii triste. În loc să je jălească viața care s-a încheiat, ei aleg să se bucure de ceea ce fiul și fratele lor a apucat să experimenteze.
Instrucția de bază a lui Amit la Baza de Instrucție a Parașutiștilor a evidențiat aceste lucruri foarte bine. S-a regăsit mergând pe aceleași poteci, mâncând în aceeași sală de mese în care Liab mâncase cu 5 ani înaintea ei. Și săptămâna trecută, a încheiat o etapă importantă din curs, ajungând la punctul de cotitură la care speraseră cu mult înainte – când stăteau pe podeaua camerei lui Liab, în jurul cutiei albastre, încercând să găsească ultimele obiecte care să-i conecteze cu el.

„Din momentul în care am deschis cutiile albastre și am văzut uniformele rămase, ne-a fost clar că bereta roșie va fi a mea”, povestește Amit, „eu nu am atins-o, dar am așteptat-o și am păstrat-o pentru acest moment”.
Acum, distanța a devenit apropiere, iar marșul beretei dedicat memoriei fratelui ei va începe curând. Alături de părinții emoționați, stau și cei care, prin forța împrejurărilor, au devenit de mult timp a doua familie. „Prietenii de acasă și din armată au venit aici”, spune mama Mali, „de când Liab a căzut, acești oameni ne însoțesc la orice eveniment, trist și fericit, mare și mic”.

„Știu că dacă el ar fi fost aici, printre noi toți, ar fi sărit de entuziasm”, adaugă ea, și cere ca Liab, a cărui memorie este binecuvântată, să fie amintit după omul care a fost, și nu din cauza căderii sale. „Toți spun că este un erou, și sunt de acord, un erou datorită alegerilor sale și a fratelui care a fost. Dar aș fi preferat în orice lume un fiu viu pe care să-l pot îmbrățișa și să-l sărut”.
„El poate nu este aici să mi-o ofere, dar l-am simțit la fiecare kilometru de pe drum”, afirmă Amit cu mândrie. „De când a căzut, merg mereu cu fraza pe care a mazgălit-o în unul dintre caietele sale: «Un luptător stă drept – chiar și atunci când nu mai poate sta în picioare». Și într-adevăr, când simt că totul este prea mare pentru mine și sunt pe punct de a mă prăbuși, Liab mă ridică. Și știu că acest lucru este valabil și pentru timpul care mi-a rămas în curs, până la sfârșit”.




