Pe măsură ce fiecare metru al urcării abrupte îi reintroduce în altă etapă a celor 14 luni de antrenament, se înțelege clar de ce Sayeret Haruv alege să își țină evenimentul „rezumativ” anume în „Sartaba”, în deșert. Aici, antrenamentul și coeziunea de echipă ating un nou vârf – mai ales atunci când ultima parte spre vârf nu poate fi cucerită singur, fără mâna întinsă a soldatului din fața ta.
Primele 200 de metri
În acest segment, picioarele sunt într-adevăr mai „proaspete”, dar terenul înalt pare și cel mai intimidant. Începutul mersului i-am amintește soldatului fruntaș Y., un nou lunetist în Sayeret Haruv (oficial, începând de ieri), de procesul inițial prin care el și prietenii lui au trecut în timpul instrucției de bază.
Fotografie: Hodu HaHanit
„Imaginile din capul meu sunt în principal târârile din zona de luptă urbană”, zâmbește el, „și, de asemenea, ceva numit „bună dimineața perete”, un fel de alarmă de dimineață înainte de testele de fitness. Alergi la instalația de perete cu echipament complet și o depășești, ultimii de la linia de sosire repetând-o.”
Fotografie: Hodu HaHanit
Mai târziu, soldatul fruntaș Y. își amintește momentul împărțirii pe clase între instrucția de bază și cea avansată, în care s-au despărțit de anumite fețe familiare, dar au și cunoscut altele noi. Aceste legături s-au adâncit în marșul beretei și la prima lor „retragere de echipă”: „Este un traseu pe care se transportă tărgi cu greutăți de 140-150 kg – o experiență dificilă, dar datorită ei acum suntem obișnuiți să cărat destul de mult.”
Următoarele 400 de metri
Mândria se acumulează cu fiecare metru de traseu, iar fiecare se retrage în gândurile și provocările sale personale. Această parte corespunde săptămânilor de meserii din pregătirea luptătorilor Haruv. „După două săptămâni de învățare împărțită”, prezintă soldatul fruntaș Y., „dintr-odată navigatorii, observatorii, constructorii și alții se întâlnesc din nou, iar într-un singur exercițiu vezi cum toate aceste unghiuri se contopesc într-un tot unitar.”
Chiar înainte de etapa finală, plutoanele se adună în formă de „het” chiar sub cel mai abrupt vârf, rămânând o urcare de aproximativ 45 de grade. Siluetele luptătorilor sunt întunecate pe fundalul cerului roz – și pot doar să ghicească că soldatul din ciclul cel mai maturat, aflat aproape de eliberare, se adună deja pe vârf pentru a le întâmpina sosirea transpirațională.
Aer de culme la o altitudine de 650 de metri
Acum, luptătorii se țin strâns unii de alții pentru a înainta și a termina marșul. Având pe fundal sunetul cântecului iconic „Am un iubit în Sayeret Haruv”, fiecare luptător care ajunge la vârf este însoțit de o avalanșă de împingeri și trageri încurajatoare din partea celor mai vârstnici.
Unul după altul, printr-o grenadă de fum, urcă toți la marginea muntelui și la ruinele fortăreței hașmoneene din centrul acestuia. „Nu am respirat”, își amintește soldatul fruntaș Y. momentul, „am crezut că este imposibil, până când viitorul meu comandant de pluton m-a apucat de mână.”
Comandantul de companie Oren, căpitanul R., are câteva cuvinte pentru soldații săi în mijlocul sărbătorilor colorate și al acordării insignei: „Am ezitat ce să spun, până la ultima Șabat pe care am petrecut-o împreună. Am ajuns la rugăciune, la care a participat jumătate din companie – atât cei care păzesc, cât și cei care nu. Și a devenit un eveniment mult mai mare, care man-a amintit de o Șabat specifică la una dintre poziții în manevra din Gaza: aceeași senzație, aceeași masă.”
„Și asta mă duce la concluzie – această asemănare nu este întâmplătoare”, încheie el și vocea îi trădează sentimentele, „Ați trecut mai mult de un an și două luni, ați ajuns de la o stare de nicio cunoaștere la un nivel de profesionalism în care simt că fiecare dintre voi este pregătit pentru luptă. Este suficient să strig «pereche cu mine», și sunt sigur că vor veni doi, care vor dărâma pereți pe drum dacă este nevoie. Sunt foarte mândru de voi.”
